Editorial Iunie 2008 – Omul, cel mai rău prieten al omului

EDITORIAL IULIE 2008-06-22

 

Omul, cel mai rău prieten al omului

 

 

Aş vrea să vorbim despre prietenie. Doar despre cîteva forme pe care le poate îmbrăca, după cum sună o formulă consacrată, prietenia.

Cineva mi-a spus că părţile bune ale unui prieten sînt „de la mînă”. Fără de care nu se poate. Adică prezente de la bun început. Adică e clar că părţile bune sînt condiţia necesară care te-a determinat să investeşti afectiv în cineva. Dar nu şi suficientă. Prietenia, spunea acel cineva, începe de acolo de unde accepţi părţile rele ale celuilalt şi continuă pînă acolo unde se atinge limita suportabilităţii lor. Mi s-a părut o teorie interesantă, dar nu chiar de la început. A trebuit să treacă ceva timp ca să realizez cîtă dreptate are.

Cred că aşa este şi în dragoste. După ce trece perioada în care nu dragostea e „oarbă” ci noi, cei care ne îndrăgostim, de cele mai multe ori începem să descoperim lucruri surprinzătoare la celălalt. Cred că una din cauzele eşcurilor în căsnicie este chiar dragostea asta de tip orb de la începutul relaţiei.

Ştiţi că Andre Gide spunea, ca să ne dea de gîndit cu asupra de măsură, că dacă viaţa ta ar urma să fie de acum încolo prelungirea unei clipe, ce clipă ţi-ai alege?!

Ne îndrăgostim, fără nici o raţiune, de un simplu zîmbet, de o fulgerare de privire, de o scuturare de pleoape, de o gleznă „din cea mai fină”, de un breton, de o vorbă sau o atitudine haioasă.

Pe urmă stăm şi în cap să le luăm cît mai repede acasă ca să le avem neapărat în proprietate tot restul vieţii.

O dată ce s-au văzut intrate cu acte în regulă în casă, oricare din elementele enumerate mai sus începe repede să pălească suferind un proces de transformare, pînă chiar dispare.

Şi uite aşa, ne trezim că de fapt, de cele mai multe ori, ne-am băgat de bună credinţă în viaţă un şef despotic sau un gardian nemilos, un contabil de o  meticulozitate absurdă sau un supraveghetor de zi-noapte fără odihnă. Şi atunci nu mai e bine, dar în schimb e prea tîrziu!

O dată fata mea mi-a cerut voie să stea mai mult într-o seară din timpul săptămînii la un club, cu grupul ei de prietene. Sigur că i-am dat voie, căci consider că şi asta e datoria noastră de părinţi-prieteni: să le dăm voie cîteodată copiilor noştri, dacă merită, bineînţeles. Dar totodată i-am explicat şi că, atunci cînd se va mărita şi va avea poftă să stea mai mult „cu fetele” într-un club sau oriunde altundeva, nu-mi va mai cere voie mie, va trebui să ceară voie soţului. Ori datoria unui soţ este tocmai să nu-i dea voie celuilalt de capul lui, căci altfel, nu-i aşa, unde s-ar ajunge.

Prietenia e o complicaţie pe care, în măsură mai mare sau mai mică,  o purtăm cu noi în toate formele de relaţionare, după caz, pînă şi în situaţiile de iubire şi ură. Ce părere aveţi despre asta, dragi prieteni?

 

 


Stelian Nistor
Stelian NistorSucevean de origine, Stelian Nistor a terminat Liceul "Stefan cel Mare" Suceava, dupa care a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti. Este actionar la Iulius Group, societatea care a relizat complexul comercial Iulius Mall Suceava.