Editorial Septembrie 2008

EDITORIAL ALMANAH PEŞTE

Nu sînt pescar. Aşa că, atunci cînd, probabil, unul dintre primii cititori ai acestui almanah, cel căruia i se spune, în alint, „Pescarul”, va citi această afirmaţie, va trece imediat, dezamăgit, la articolul lui Chişu, care nici el nu prea e pescar, dar are curajul să nu recunoască asta.
Scriu acest editorial din Statele Unite, unde mă aflu doar temporar, cu ceva treabă, aşa că el va fi încărcat mai mult de amintiri duioase în care mai înoată şi cîte un peşte mic, decît de sfaturi docte despre ce şi cum în arta prinderii şi preparării peştelui.
Nu sînt pescar, dar asta nu înseamnă că nu îmi place peştele. L-am descoperit tîrziu, la noi nu era o obişnuinţă, dar m-am ataşat destul de bine de el. Viaţa m-a purtat prin locuri în care am mîncat peşte gătit sofisticat, cu denumiri pompoase. Am mîncat aproape toate felurile de fructe de mare, alge şi scoici crude de tot felul. Şi o să mai mănînc, că tare-mi plac, dacă-s puse bine în valoare.
Cînd eram la mama acasă, se mai făcea cîteodată păstrăv, adus de tata de pe la pădure, prăjit în tigaie după ce a fost tăvălit uşor prin făină, de grîu sau de porumb, cu mămăligă şi mujdei de usturoi! Sigur că acelaşi tratament se aplica şi crapului, cu acelaşi efect senzaţional.
Şi scrumbia îmi place. În copilăria mea, scrumbia, spre exemplu, era mîncarea săracului, iar acum a devenit o delicatesă. Ce uşor ne învăţăm cu boieria… Mai tîrziu mi-a arătat Ivan Paţaichin, naşul fetiţei mele, cum se face scrumbia prăjită: se crestează mărunt pe ambele părţi, evident după ce a fost curăţată, se taie rondele de cam un deget jumate grosime şi se aruncă în tigaia bine încinsă, fără ulei, fără nimic, pentru că se prăjeşte în propria-i grăsime!
Prima oară cînd am fost la Paris, ambasadorul nostru de atunci la UNESCO, omul de cultură Dan Hăulică, m-a întrebat dacă am fost la Luvru. Nu, i-am răspuns, dar am fost la piaţa de peşte. S-a oripilat cu eleganţa erudiţiei şi a trebuit să mă explic: ieşit fiind eu dintr-o Românie post revoluţionară mizeră, spectacolul bogăţiei halei de peşte pariziene era fascinant. Nu aveam starea de a vedea Luvrul la gonetă, într-o vizită snoabă de o oră. Organismul îmi cerea să văd strada, viaţa pulsîndă a visatului Occident, cea dorită de imaginaţia noastră alimentată de filmele „de pe video”, să ştiu către ce mă trage sorbul vieţii şi pe mine deodată cu ţara mea.
Pe timpul lui Ceauşescu au fost nişte ani, mai către final, e drept, cam de foamete. Greu de crezut de către cei care nu au apucat. Nu se găsea mai nimic de mîncare. În schimb, peşte oceanic congelat şi în conserve cît încape.Şi mai era şi un slogan obraznic: „nici o masă fără peşte!”. Poate de aia au şi vîndut repede flota după revoluţie, de grijă ca să nu ni se aplece de atîta peşte…De, pînă şi peştele, tot de la cap se împute…
Odată cu Revoluţia, au pătruns şi la noi în magazine şi restaurante, cu rapiditatea peştelui în apă, cam toate soiurile de peşti ale lumii.
Cred că, şi în materie de peşte, parafrazînd o vorbă celebră, prima mreană nu se uită niciodată.
Prima parte a copilăriei, copilăria mică, aşa cum îmi place cum o spune prietenul şi editorul Răzvan Cucui, am petrecut-o la ţară, la bunici, într-un sat din Nordul Moldovei. Un sat ca toate celelalte, prin nimic deosebit, sau cum ar spune mai bine Ion Creangă, filosoful absolut al universului copilăriei oricărui moldovean, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Satul era împărţit în două de o apă curgătoare numită Rîşca, un afluent al rîului Moldova, care la rîndul lui se varsă mai jos în Siret, care duce astfel veştile din Bogdăneşti pînă în Dunăre care Dunăre le depune frumuşel pentru vecie în adîncurile băncii de date sentimentale de pe fundul Mării Negre.
În apa asta, Rîşca, am învăţat şi să înot, cînd m-a aruncat vărul meu Petruc într-o ştioalnă strigîndu-mi vesel: descurcă-te!
Era cu nouă ani mai mare ca mine, îi convenea să fie vesel. Era mare înotător şi, sub ochii fetelor, mai şi sărea spectaculos de pe mal în apă, cu figuri din astea pe care acum le văd pe la Olimpiade.Era şi mare pescar. Prindea, ca şi cei mai mulţi copii, nişte peşti mici care se chemau cleni, boişteni, mrene, parcă roşioare şi încă nu mai ţin minte cum, cu o undiţă dintr-o nuia sau vargă tăiată pe loc dintr-o răchită sau dintr-un alun de pe mal cu briceagul-peşte de cinci lei, la care se lega o aţă în vîrful căreia se să-ţiataşa un…bold, adică ac cu gămălie sau ac de siguranţă în care se înfingea cooperanta rîmă sau o bucăţică de mămăligă. De, pe atunci nici peştii nu erau aşa emancipaţi ca astăzi cînd e nevoie de scule făcute la NASA ca să-i impresionezi într-atît încît să-ţi participe la o amărîtă de ciorbă acolo…
Uneori, seara, în drumul lui Petruc spre casă ne lăsa şi nouă cîteva bucăţi cît palma sau mai mici. Bunica îi curăţa, îi presăra cu un pic de sare şi-i arunca să sfîrîie puţin în ulei într-o tigaie încinsă, cu două-trei ouă deasupra, bătute nu prea mult, o frunză de leuştean ruptă şi ieşea un scrob de mamă-mamă ce-mi mai lasă gura apă şi acum după gustul ăla…Se „servea” cu mămăliga rece rămasă de pe lîngă borşul de amiază şi ceapă spartă uşor cu podul palmei de colţul mesei, dată apoi cu un praf de sare grunjoasă cît ai lua cu cele trei degete cu care pe atunci lumea încă se închina.
Eu nu prindeam peşte. Nu aveam talent.Eu cred că şi ca pieton ai nevoie de talent, talent de pieton. Nu se cere carnet, e drept, dar şi ca pieton, dacă n-ai talent, poţi perturba traficul. Şi atunci tot s-ar găsi unii care să ia, ca la revoluţie, certificat de „participant la trafic cu merite deosebite”.
Nu aveam eu chemarea asta a pescuitului, deşi reunosc, am încercat. Nici cu borcanul nu prea prindeam. Chestia cu borcanul era cam aşa:fiecare băiat din cotul nostru, adică dintr-o porţiune de uliţă cît era ea dreaptă, că de unde se încurba, începea alt cot, avea la baltă, că aşa i se zicea rîuşorului nostru pe plan local, baltă, locul lui de pus borcanele. Se puneau decuseara, pe fundul apei, legate cu sîrmă de vreo tufă de pe mal sau de ţăruşii ce fixau cînepa pusă la topit, mai mult să nu le ia apa la vale decît să le ia altcineva. Încă mai era un fel de cinste în lumea de atunci a satului, cel puţin la borcanele astea.
Borcanele astea erau chiar borcane de sticlă în gura cărora se fixa cu sîrmă o pîlnie tronconică din carton asfaltat, cu deschiderea mai mică spre înăuntru, după modelul călimărilor şcolare de cerneală, pentru cine le-a mai apucat, să nu mai poată ieşi peştele care intra fluierînd vesel să se bucure de mămăliga pusă ca momeală. De intrat,intra, însă la alţii, aşa că, pînă la urmă s-a dovedit mai profitabil să mă las de pescuit chiar cu puţin înainte de a începe.
Cine mai ştie azi de plutele de pe Bistriţa?! Trunchiurile de lemn scoase din pădure curăţate de coajă erau prinse ca într-un evantai, mai multe astfel de evantaie se legau unul în spatele celuilalt şi aşa, în nişte săptămîni de zile lemnul ajungea plutind pe ape, cîrmuit de bărbaţii tari ca piatra ai muntelui, din inima pădurii pînă la Galaţi. De acolo, suit pe vapor, lemnul pleca pe Mare în lumea largă, să-şi caute norocul.
Am apucat faimoasele plute de pe Bistriţa. M-a dus tata, cînd eram mic, pe drumul „Amintirilor…” lui Ion Creangă. La noi, la moldoveni, cartea asta, „Amintiri din copilărie”, era aproape o religie. Mi-a arătat tata vestita, pentru noi, cei de atunci, stîncă de la Broşteni pe care neastîmpăraţii de Creangă-copilul şi văru-său au dat-o de-a berbeleacul la vale de au distrus casa mătuşii Irinuca cu caprele ei cu tot…Copiii din partea locului mi-au arătat ce uşor prindeau ei păstrăvul cu mîna pe sub bolovani. Era aşa de uşor încît desigur că m-au îndemnat să încerc, doar ca să-l poată lua în rîs pe „domnişorul” fragil de la oraş. Căci după ce mi-am încheiat stagiul la bunici, am fost luat de ai mei la oraş, la bloc, de unde am mai venit la ţară doar în vacanţe, ca boierii de pe timpuri de la Paris. În prima vacanţă m-au şi bătut tovarăşii primei mele copilării exact pentru că vorbeam, aşa cum cu obidă m-au
acuzat, ”boiereşte”, ca la oraş adică, şi li s-a părut că pe lîngă că-i trădasem cu o viaţă mai bună, îi mai şi sfidam cu accent urban. Scuze, dar oare pe unde umbli tu acum, copilăria mea?…
Peste mulţi ani, am ajuns din nou la apa Bistriţei, tocmai la Ciocăneşti, aproape de Vatra Dornei, la prima ediţie a Festivalului Păstrăvului. Am fost primul preşedinte al juriului, într-o formulă cu doamna Lucreţia, proprietara celebrei pensiuni de la Vama, Marilena Stoian, fondatoarea ANTREC-ului şi cu Răzvan Cucui, fondatorul şi editorul revistei noastre. Oamenii inimoşi ai locurilor au adus din nou păstrăvi într-o porţiune îngrădită a Bistriţei, din păcate numai pentru acel eveniment. Şi Doamne, în cîte feluri se mai face şi păstrăvul ăsta: prăjit, afumat în cetină de brad, fiert în lapte, cu smîntînă, cu bureţi etc, etc.
Unul dintre cei mai desăvîrşiţi cunoscători ai gătitului peştelui este fără îndoială prietenul meu Filip Ioan, cunoscut între iniţiaţi ca FDD (Filip din Delta Dunării). El mi-a dat primele lecţii adevărate de gătit şi preparat peşte. Mesele pe care le organizează de dragul de a împărţi şi cu alţii rezultatetele pasiunii sale rămîn fără egal. Reţetele lui fabuloase prin precizie şi gust pot fi găsite în primele numere ale revistei noastre. Atenţie însă că, la toate reţetele are prevăzute nişte momente în care „bucătarul” bea cinzeci de votcă şi dacă nu le respecţi, nu-ţi mai iese!
M-am lăsat uşor în apa amintirilor şi constat că vin peste mine mai multe momente despre peşte decît credeam că deţin. Cred că aş putea să-l parafrazez pe Macedonski în „Rondelul oraşului mic”, zicînd că peştele „mic te fură-ncet”…
Pentru prima oară de cînd mă ştiu, abia acum îmi pare rău că nu sînt pescar: momentele evocate de mine aici ar fi avut o altă savoare, ar fi fost cu certitudine mai palpitante, redînd din diverse unghiuri lupta continuă a pescarului cu Monstrul (oho, ce odă adusă pescuitului în deja clasicul „Operaţiunea monstrul”, dar despre asta altădată!). Dar nu a fost să fie, se vede treaba că încă nu mi-a dat Dumnezeu darul pescuitului! Nu-i nimic, mai aştept…dar oare aşteptarea asta nu ar fi mai uşoară cu o undiţă în mînă, la umbră, pe malul apei, cu o bere rece…?
Stelian Nistor


Stelian Nistor
Stelian NistorSucevean de origine, Stelian Nistor a terminat Liceul "Stefan cel Mare" Suceava, dupa care a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti. Este actionar la Iulius Group, societatea care a relizat complexul comercial Iulius Mall Suceava.